Persoane interesate

25 februarie 2014

VIAȚA TA E AICI, PE PAMANT

"După ce ați trecut de 60 de ani, pentru că nu mai aveți foarte mulți ani în față și pentru că nu puteți lua cu voi nimic atunci când vă duceți, n-are rost să mai fiți preocupați să economisiți. Așadar, cheltuiți banii pe care i-ați pus deoparte, faceți excursii, cumpărați ce vă face plăcere și dăruiți ce vă puteți permite. Nu vă gândiți să lăsați chiar tot ce-ați agonisit copiilor și nepoților, pentru că, nu-i așa? nu vreți să-i transformați în niște paraziți care așteaptă cu nerăbdare ziua în care veți muri. Nu vă faceți griji despre ce-o să se întâmple cu ei sau cum veți fi pomeniți, pentru că atunci când ne întoarcem în țărână nu mai auzim nici laudele și nici criticile. Timpul în care v-ați bucurat de viața pe pământ și de bunurile pe care le-ați agonisit cu atâta trudă se va sfârși. Nu vă frământați prea mult în legătură cu copiii, pentru că și ei au destinul lor și or să-și găsească, cu siguranță, drumul în viață. Nu fiți sclavul copiilor voștri! Țineți legătura cu ei, iubiți-i, ajutați-i când au nevoie, dar în același timp, bucurați-vă cât mai puteți de banii pe care i-ați strâns.
Viața înseamnă mai mult decât muncă. Pensionați-vă cât de devreme puteți și bucurați-vă de viață. Nu așteptați prea multe de la copiii voștri. Majoritatea își iubesc părinții, dar vor fi prea ocupați cu serviciul și alte angajamente ca să le fie de prea mare ajutor. Există însă și copii nepăsători, care s-ar putea să înceapă să se certe pe bunurile voastre cât sunteți încă în viață și chiar să-și dorească să muriți mai repede, ca să vă poată moșteni casa și bunurile. În general, copiii cred că li se cuvine să capete tot ce posedați, în timp ce voi n-aveți niciun drept să vă atingeți de banii lor. Prin urmare, după vârsta de 50-60 de ani, nu vă mai risipiți energia și nu vă mai periclitați sănătatea în schimbul unei averi și mai mari, muncind până intrați în mormânt. S-ar putea ca banii voștri să n-aibă nicio valoare în fața doamnei cu coasa.
Când să ne oprim să mai facem bani? Cât înseamnă destul? O sută de mii? Un milion? Zece milioane? De pe zecile de hectare de teren pe care le posedați mâncați câteva legume și o jumătate de pâine pe zi; din cele trei case pe care le-ați construit, n-aveți practic nevoie decât de câțiva metri pătrați: un dormitor, o cameră de zi, o baie și o bucătărie. Atâta vreme cât aveți o locuință și suficienți bani pentru hrană, îmbrăcăminte și utilități, stați foarte bine. Ar trebui să fiți fericiți.
Fiecare familie are problemele ei, indiferent de statutul social. Nu vă mai comparați cu alții în ceea ce privește potența financiară. Renunțați la competiția cine are mai multe posesiuni sau ai cui copii sunt mai dotați... material și se plimbă mai mult prin baruri sau prin străinătate. Mai degrabă puneți în balanță cine are mai mult timp liber, cine este mai fericit, mai sănătos și mai longeviv.
Nu vă frământați în legătură cu lucrurile pe care nu le puteți schimba. Nu ajută la nimic, iar o stare psihică proastă vă poate îmbolnăvi. Creați-vă o stare permanentă de bine și identificați ce vă face fericiți. Atâta timp cât sunteți sănătoși și bine dispuși, vă veți face planuri și veți aștepta cu nerăbdare ziua următoare. O zi din viață fără un moment de bucurie este o zi pierdută. O zi care aduce un moment de bucurie este o zi câștigată. Un suflet optimist vindecă boala mai repede. Iar un suflet fericit nici nu are ce vindeca, pentru că nu cunoaște boala...
Păstrați-vă o stare de spirit pozitivă, faceți mișcare în fiecare zi, întotdeauna afară, la soare, mâncați multe alimente care conțin vitamine și minerale, și veți avea toate șansele să mai trăiți 30-40 de ani în deplină sănătate și vigoare. Bucurați-vă de ceea ce aveți și de tot ce vă înconjoară. Și nu uitați de prieteni. Ei sunt una din bogățiile vieții. Faceți-vă prieteni trainici, respectând câteva reguli simple: Ascultați-i fără să-i întrerupeți; vorbiți-le fără să le reproșați ceva; faceți-le daruri fără să le pretindeți ceva în schimb; răspundeți-le fără să-i contraziceți; iertați-i fără să-i pedepsiți; promiteți-le fără să uitați. Așa, nu veți fi niciodată singuri.
Vă doresc o viață lungă și împlinită!"
Jane Fonda - Al treilea act din piesa de teatru a vieții 

18 februarie 2014

Daca vrei sa transformi lumea.. iubeste o femeie!


..pentru ca urmeaza luna martie, o luna dedicata femeilor :)


" Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie

 Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie - iubeşte-o cu adevărat.
Găseşte-o pe cea care îţi cheamă sufletul, nu opţiunea raţională.
Aruncă-ţi lista de preferinţe, doar aşează-ţi urechea pe inima ei şi ascultă.
Ascultă numele, rugăciunile, cântecele tuturor creaturilor –
înaripate, cu blană sau fără,
de sub pământ sau din apă, înverzite sau înflorite,
nenăscute încă sau pe moarte…
Ascultă cântecul lor nostalgic urcând înapoi spre Cel care le-a dat viaţă.
Dacă încă nu ai auzit şi numele tău, înseamnă că nu ai ascultat suficient.
Dacă ochii tăi nu s-au umplut de lacrimi, dacă nu te-ai închinat la picioarele ei,
nu te-ai întristat niciodată fiind aproape de a o pierde.

Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie – o singură femeie
dincolo de tine însuţi, dincolo de dorinţă şi raţiune,
dincolo de preferinţele tale masculine pentru tinereţe, frumuseţe şi varietate
şi dincolo de conceptele tale superficiale despre libertate.
Ne-au fost date atâtea opţiuni
încât am uitat că adevărata eliberare
vine din verticalitatea în chiar centrul ardent al sufletului
şi din topirea rezistenţei noastre în faţa iubirii.
Nu există decât unica Zeiţă.
Priveşte în ochii ei şi vezi - vezi cu adevărat
dacă ea este cea care te străfulgeră din cap pînă-n picioare.
Dacă nu, pleacă. Chiar acum.
Nu pierde timpul “încercând”.
Să ştii că decizia ta nu e din cauza felului în care este ea
deoarece în esenţă nu este vorba despre “cu cine”,
ci “când” alegem să ne abandonăm.

Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie.
Iubeşte-o pe viaţă – dincolo de frica ta de moarte,
dincolo de frica de a fi manipulat
de Mama din capul tău.
Nu-i spune că eşti gata să mori pentru ea,
spune-i că eşti gata să TRĂIEŞTI cu ea,
să plantezi copaci împreună cu ea şi să-i priviţi crescând.
Fii eroul ei spunându-i cât de frumoasă este în maiestuoasa ei vulnerabilitate,
ajutând-o să-şi amintească în fiecare zi că ea ESTE Zeiţă,
prin adoraţia şi devoţiunea ta.

Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie.
în toate faţetele ei, prin toate anotimpurile ei,
iar ea îţi va vindeca schizofrenia –
dualitatea minţii şi jumătatea de inimă
care menţin separarea dintre Spiritul şi trupul tău –
care te menţin un singuratic mereu căutând în afara ta Însuţi,
ceva care să dea sens vieţii tale.
Mereu va fi o altă femeie.
Curând, cea nouă strălucitoare va deveni cea veche şi plictisitoare
şi vei deveni din nou neliniştit, schimbând femeile ca pe maşini,
dând Zeiţa la schimb pentru ultimul obiect al dorinţei tale.
Bărbatul nu mai are nevoie de opţiuni.
Ceea ce bărbatul are cu adevărat nevoie este Femeia, Calea Femininului,
a Răbdării şi Compasiunii, a non-căutării, a non-acţiunii,
a respiraţiei într-un singur loc şi a cufundării în adânc a rădăcinilor
suficient de puternice pentru a ţine laolaltă Pământul
atunci când planeta albastră îşi scutură cimentul şi oţelul de pe suprafaţa sa.

Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie, o singură femeie.
Iubeşte-o şi protejeaz-o ca şi cum ea ar fi ultimul potir sacru.
Iubeşte-o prin frica ei de abandon
pe care ea o întreţine pentru întreaga umanitate.
Nu, rana nu este doar a ei să o vindece.
Nu, ea nu este slabă în codependenţa ei.

Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie
până la capăt
până când ea va crede în tine,
până când instinctele ei, viziunile ei, vocea ei, arta ei, pasiunea ei,
sălbăticia ei se reîntorc la ea –
până când ea devine o adevărată forţă a iubirii, mai puternică
decât toţi demonii mediei politice care urmăresc să o devalorizeze şi să o distrugă.
Dacă vrei să transformi lumea,
renunţă la cauzele tale aparent măreţe, la armele şi semnele tale de protest.
Renunţă la războiul lăuntric, la mânia ta îndreptăţită
şi iubeşte o femeie,
dincolo de străduinţa ta pentru măreţie,
dincolo de căutarea tenace a iluminării.
Sfântul Graal se află chiar în faţa ta,
dacă doar ai lua-o în braţe
şi ai renunţa la căutarea a altceva în afara acestei profunzimi a intimităţii.
Dacă pacea este un vis care poate fi re-amintit
prin inima unei femei?
Dacă iubirea unui bărbat pentru Femeie, pentru Calea Femininului,
este cheia care deschide inima Ei?

Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie
până în profunzimile umbrei tale,
până la cele mai înalte tarâmuri ale Fiinţei tale,
înapoi la Grădina unde ai întâlnit-o prima oară,
la poarta tărâmului de curcubeu
unde aţi pătruns împreună ca Lumină, ca Unul,
până la punctul fără de întoarcere,
până la sfârşiturile şi începutul unui nou Pământ."

24 iunie 2013

O a doua sansa?!

"Eu nu cred în a doua şansă. Cred că cei care te rănesc o dată o vor face şi a doua oară atâta timp cât le dai ocazia. Nu cred în a doua şansă şi cu toate aceasta de multe ori ajung să o ofer, pentru că oricât de cerebrală aş fi ca om, raţiunea nu are nicio şansă în fata afectului. Şi de multe ori nu îi iertăm pe cei care ne-au greşit, ci doar ne mai acordăm nouă şansă de a încerca încă o dată în numele unor momente frumoase din trecut, pentru că suntem naivi în speranţa că le-am mai putea trăi încă o dată. Dar există oameni care te rănesc atât de tare, încât pur şi simplu pe ei nu vrei să îi mai ai în preajmă. Lor pur simplu nu poţi să le mai dai ocazia să te lovească din nou; spui că nu îi urăşti, nu le porţi resentimente, eviţi pe cât posibil să vă întâlniţi, iar dacă îi întâlneşti pe stradă poţi să le zici “bună” din politeţe după care întorci capul pentru că nu îi mai poţi privi, însă singurul lucru pe care îl doreşti de la ei este să stea cât mai departe de tine. Dacă ai avea ocazia să le faci rău, nu le-ai face, dacă ţi s-ar oferi şansa să le întorci loviturile, nu ai lua-o. Tot ce vrei e… nimic. Paradoxal, ajungi să fii implacabil tocmai cu cei care cândva au însemnat cel mai mult pentru tine. De ce? Nu ştiu. Poate că asemenea celor supuşi la chinuri groaznice ajungi în cele din urmă să fii nepăsător pentru că nu ar fi posibil să ţi se facă un rău mai mare, poate că ai fost lovit atât de tare încât ţi-a amorţit sensibilitatea, iar întâlnirea cu cei care ţi-au greşit cândva nu îţi mai provoacă acum nici măcar o tresărire. Poate…Sunt oameni care se exteriorizează, care vorbesc, ţipă, lovesc, oameni care bat cu pumnul în masă şi dau din picioare, cei care azi îşi strigă durerea în gura mare fără nicio reţinere pentru că asta îi vindecă, iar mâine îşi spun zâmbind amar “Ei, şi ce dacă?” şi sunt pregătiţi să meargă mai departe. Dar oricât de zen ai fi, vine momentul în care pur şi simplu nu mai ai putere să faci asta, când în blocaj emoţional durerea devine oboseala şi apatie, iar unica opţiune care îţi mai rămâne este să pleci pentru ca asta e singurul lucru uman pe care îl mai poţi face pentru tine. Treci podul, după care îi dai foc, te ridici şi te duci unde vezi cu ochii fără să mai laşi vreo cale de întoarcere. Există, însă, oameni pe care de acum nu pot să îi mai priveşti în ochi, pentru că ai trecut podul purtând bagaje grele după tine. “Iert, dar nu uit” – astea sunt cuvintele amare pe care ni le spunem după fiecare trântă pe care o luăm, convinşi că neuitarea inseamnă maturitate şi că dacă aruncăm la îngrămădeală în traistă toate relele care ni s-au făcut şi le purtam cu noi la fiecare pas în lume, atunci nimeni nu are cum să ne mai atingă vreodată. Asta ne spunem, convinşi că nu am pus nimic la suflet, ci doar am adăugat încă o lecţie învăţată din cartea vieţii, fără să ne dăm seama că strângem în inima noastră atâtea vechituri, încât într-o zi n-o să mai putem deschide uşa să poftim pe cineva acolo. Oare ierţi cu adevărat, dacă nu poţi să uiţi? Cum poţi să spui că ai iertat, dacă nu eşti în stare să te mai uiţi la omul acela ca înainte, dacă duci cu tine neuitarea la fel cum un deţinut poartă un lanţ cu bilă, condamnat să nu se mişte niciodată din loc? Şi de ce ai spera la un nou început când ştii că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel? E ciudat să te întâlneşti cu cei care au făcut parte din viaţa ta la un moment dat şi să îi priveşti acum ca pe străini. Te întrebi când şi de ce, încerci să-ţi dai seama cum s-a ajuns aici şi ce ai fi putut face altfel. Chiar poţi să ierţi, dacă nu uiţi? Şi mai ales, eşti un om rău pentru că nu poţi să uiţi?" (http://journalulevei.wordpress.com/)


Personal, nu cred ca poti uita momentele dureroase si ranile provocate. Poti uita orice alte lucruri care ti se intampla, dar momentele in care lumea ti s-a intors cu susul in jos cu siguranta nu le uiti niciodata. Reusesti la un moment dat sa le ascunzi bine in sufletul tau si sa nu iti mai amintesti in fiecare zi de ele, dar inevitabil, necontrolat, se mai iveste cate-un lucru nesemnificativ care-ti reaminteste si rascoleste durerile.
A doua șansă înseamnă sigur reeditarea primei povești..  In cazul in care nu apare cineva nou, e bun/a si fostul/fosta.  De ce ei? Pentru ca un partener nou inseamna "munca" - munca de cunoastere, de negociere, rabdare, de creare a intimitatii.. si acum sincer? Cine e prost sa amane recompensa rapida?
Totusi.. e ca si cum ai reciti o carte, al carui final il cunosti deja.
Religia spune că iertarea e calea spre echilibru sufletesc. Dacă ierți pe cineva nu îi faci un bine neapărat, îți faci un bine ție. Numai uitând poți să oprești conflictul interior și să-ți găsești liniștea. Nu cred ca un om care nu poate ierta e rau, dar in schimb il cred nefericit.

Ca să ierți cu adevărat trebuie să uiți. 

Unii merg pe ideea ca 'oamenii nu se schimba, ci pur si simplu nu se schimba'.. Eu cred ca doar momentele cu impact major in viata unui om, il fac sa se schimbe.. in bine sau in rau.. Experientele te schimba si desi unii spun ca nu.. ca ei sunt la fel in ciuda obstacolelor sau schimbarilor de care au avut parte, as zice mai degraba ca se ignora pe ei si sufletul lor!
Cand persoanele nepotrivite pleaca din viata ta.. lucrurile bune incep sa se intample! Cu siguranta trebuie sa fie un adevar si in asta..

Imi doresc sa inchei in acelasi stil in care am inceput aceasta postare :) :
"Inainte credeam ca razbunarea pentru tristetile trecutului este intoarcerea oamenilor care nu ma iubisera sufficient si, oricat de straniu imi pare acum, mi s-a intamplat la un moment dat. Tarziu si inutil, pentru a-mi dovedi ca singura razbunare de care aveam nevoie era doar propria-mi fericire. Pe ea am gasit-o in alta parte, fara niciun travaliu, doar traind frumos, cultivandu-mi linistea si iertand-o pe fata copilaroasa care n-a stiut sau n-a izbutit sa aiba grija cum trebuie de inima ei. Cand iti vezi de drumul tau, urmele iubirilor se sterg singure, pana cand nu mai ramane decat ceea ce a fost bun, Ierti ce-a fost de iertat, uiti ce-a fost de uitat, pastrezi doar ce-a fost de iubit." - (http://aleplumb.wordpress.com/

3 aprilie 2013

Liebe Munchen

Prima data in Munchen! ...si am atatea idei in acest moment ca mi-e frica sa nu pierd vreuna.
As putea scrie o carte cu cate am vazut.. si cate am concluzionat!
Incidente mai putin placute nu am avut... decat unul, pe care nici macar nu vreau sa-l iau in calcul, ca deh! fiecare tara are "uscaturile" ei.
In rest numai de bine! Cine a zis ca nemtii sunt oameni reci si neprietenosi? Eu am ramas placut impresionata de zambetele lor largi.. si de "umorul bavarez"  al unei chelnerite pusa numai pe glume din centrul Munchenului! V-o recomand si voua la - Zum Franziskaner  :)
Cei mai buni carnati/carnaciori fur immer und ewig :) i-am mancat in acest oras! Impreuna cu covrigii lor calzi nelipsiti :) Si acum ma gandesc la ei.. Bere, nu am servit, in schimb eu sunt setata cand ajung in tari precum Germania sau Austria pe sucul de mere, asa ca m-am ales cu unul delicios, savurat din plin :)
Şi dacă tot suntem la capitolul mâncat, vă recomand Hofbraeuhaus Munchen, cea mai veche berarie din oras, unde se canta muzica traditionala bavareza.
Noi am ajuns acolo chiar in duminica Pastelui si ne-am simtit.. ca la nunta :) Cireasa pe tort a fost pusa atunci cand, muzicantii i-au urat instrumental "La multi ani", unui turist ce-si sarbatorea ziua de nastere.. si cateva sute de persoane aplaudau momentul!

Guten Appetit:


Gut! In timp ce "savurati" aceste bunatati :),  eu voi scrie in continuare cate ceva..
Dupa o masa copioasa.. o plimbare sanatoasa! Asa ca, am luat-o la pas.. si am facut kilometri intregi pe jos, de si acum ma dor picioarele, dar imi placeee.. Sa tot ai genul asta de dureri! Am facut o plimbare (prin ploaie ce-i drept, dar chiar nu conteaza acest lucru cand ai atatea de vazut) in centrul orasului, prin Marienplatz, unde nu reuseam sa ma hotarasc care dintre cele doua primarii imi place mai mult :)
Foarte frumos! Si evident, printre zecile de magazine de haine/accesorii etc, care mai de care mai simandicoase, ce te "chemau" sa le "vizitezi" doar vazand vitrinele, am descoperit si preferatul meu - cel putin ca si prezentare, eu m-am indragostit! Ludwig Beck-Munich


Muuuuuuuuuuulti turisti! Foarte multi! Pentru noi, era un weekend as zice obisnuit... dar pentru ei era Sarbatoarea Pastelui! Si a fost tare frumos sa ajung in catolicism, exact de Pasti, intr-o biserica a lor!
In plus, e atat de interesant, cred ca nu exista turist care sa nu incerce sa ghiceasca originile celorlalti - dupa vorba, dupa port! Si tocmai ce mi-am dat seama ..unul dintre turistii intalniti la castel, in pantaloni scurti la 3 grade, precis era englez :)
Da! Unul dintre locurile de pe lista mea,  in care imi doream nespus de mult sa ajung, tocmai a fost bifat :)
Neuschwanstein-Castle! Peste 1,3 milioane de turiști îl viziteaza anual si nu degeaba acest castel a fost sursa de inspiratie pentru Castelul Frumoasei din Padurea Adormita din Disneyland! Este un must see! Merita cu adevarat!


In drum spre castel am intalnit si doi romani muncitori, foarte draguti cu noi, care ne-au servit cu niste gogosi delicioase :) Danke schon!

Pentru ca "in grup" am avut si cateva personaje de sex masculin, a fost necesar sa avem si cateva activitati "baietoase" de care m-am bucurat din plin si eu! 
Bmw Welt und Museum  si Allianz Arena - stadionul  echipei de fotbal FC Bayern Munchen.
Despre Muzeul BMW nu stiam mai nimic, nici nu citisem inainte despre el. Doar stiam ca este unul dintre multele si interesantele obiective turistice care nu trebuie ratate daca ajungi la Munchen.


Cladirea in care se afla acest muzeu este deosebita, cu o arhitectura care te impresioneaza inca de la inceput. Daca initial numele nu mi-a spus mai nimic, acum stiu, simt si sunt sigura ca nu am sa uit niciodata acest loc. Nu cred ca as putea descrie prea bine in cuvinte ce am trait acolo. Numai cei care au fost acolo pot intelege mai bine, deoarece sunt convinsa ca nu exista cineva care a spus dupa ce a vizitat muzeul - ,"nu mi-a placut".

Cateva poze bonus: 

M-am intors in tara si primul lucru pe care l-am auzit a fost claxonul taximetristului, in drum spre sala de fitness.. Claxona si el.. si apoi in replica.. claxonau si ceilalti! Am impresia ca e un fel de limbaj doar al lor in care singurele cuvinte pe care le intelegeam erau niste... "ceva cu sfinti si mame"!

Am avut un weekend prelungit, foarte reusit! Am realizat inca o data ce inseamna o tara civilizata, in care ordinea si disciplina inseamna NORMAL, cu o mentalitate la care noi probabil doar putem.. sa visam!

Liebe Munich... bis bald!

29 martie 2013

Placere vinovata?!

...I'm back! :) 
Am fost "certata"! Nu am mai scris de vreo 3 luni nimic, din diferite motive, mai mult sau mai putin semnificative...si, mi-a lipsit!
Si azi imi trec cateva lucruri prin minte, asa ca, mi le voi "nota" aici. Poate ca ...exista si altii care impartasesc acelasi sentiment :)
      Plec pentru un weekend prelungit, peste hotare.. Mai precis, in Munchen! Nu era relevanta destinatia, dar am tinut sa o precizez tocmai pentru ca ...probabil "din cauza ei" scriu acum :) Si ma "lupt" azi cu niste sentimente contradictorii, o combinatie de entuziasm/nerabdare/bucurie cu o stare de vinovatie/dezamagire si dezgust!
        Ma simt vinovata ca ma simt atat de bine de fiecare data cand plec din tara! Ma simt vinovata ca ma bucur!
       Scriam anul trecut, legat de data de 1 Decembrie, cand eram plecata din tara, ca mi-e dor de "ea".. Si chiar imi era! Ziua de 1 Decembrie e o stare! Cel putin mie, imi da un sentiment aparte, iar faptul ca nu eram aici... m-a facut sa simt ca... imi lipsea! Si sunt constienta ca imi va lipsi, de fiecare data cand voi fi in alta parte... Dar, cineva :) mi-a deschis ochii spunandu-mi asa: "Tot timpul iti va lipsi ceva, daca vei pleca... dar cel mai trist e ca iti va lipsi si daca ramai!"! Ooops! Da! Cat adevar.. 
      Si parca ma simt deja mai bine! Parca nu ma mai simt atat de vinovata, atat de nemultumita de tot ce se intampla aici.. Ma intreb, la intoarcere, ce sentiment ma va incerca? Probabil, acelasi de fiecare data.. stanga-mprejur! 
        Imi place sa calatoresc, dar cui nu? Imi place atmosfera de "calatorie", emotiile, noile descoperiri si de fiecare data parca ma intorc cu forte noi. E atat de interesant sa-i spui unui localnic "Buna ziua" sau "Multumesc" in limba lui si sa-l vezi zambind apoi :)
        Fiecare "iesire" imi confirma ca sufletul ne este format din întâlnirile semnificative de care am avut parte în viaţă, de timpul de calitate petrecut cu alte suflete la fel cu ale noastre.
Asa ca indiferent de ce simt in acest moment, sunt sigura ca voi avea ce povesti la intoarcere!
Azi, va spun: Bis bald! :)
 
Voi cum simtiti?

29 decembrie 2012

Romania, te iubesc!


Am ajuns sa scriu, putin cam cu intarziere, despre ziua de 1 Decembrie, ziua noastra, a tuturor romanilor.. Tocmai de aceea voi face un "colaj", adaugand cateva ganduri legate de minunata sarbatoare a Craciunului!
Romania.. tara in care m-am nascut, in care am facut primii mei pasi, am rostit primul meu cuvant... Tara in care m-am format ca om...
Si totusi, desi imi iubesc tara... ma incearca atatea sentimente contradictorii! Uneori ma intreb cum era sa ma nasc intr-o tara precum Elvetia, Austria sau Marea Britanie? Tari in care iti doresti sa fii pentru cateva zile, macar ca turist..
Ma chinuie enorm cand vad ca Romania e definita ca fiind tara in care justitia a murit inainte de a se naste, in care orice este posibil, in care spaga cumpara orice!
Romania in care as vrea sa traiesc e alta... E cea care nu ma incurajeaza sa plec din tara... E cea care nu ma face sa-mi fie rusine cand calatoresc, sa spun ca sunt din Romania...
Si totusi, anul acesta de 1 decembrie, fiind plecata din tara, intr-un mod ciudat, m-a incercat un sentiment  pe care nu il mai traiesc de cativa ani, legat de ceea ce numeam candva tara mea. Nu o mai simt demult a mea... pentru ca e a lor! A celor care au transformat-o in obiect, pentru a-si atinge scopurile lor personale.
Totusi, mi-a fost un dor de "acasa" ...greu de imaginat, insa am inteles foarte repede motivul: pe principiul "inchide usa, pe dinafara si fa-ma sa-mi fie dor de tine", probabil ca mi-a lipsit spiritul acelei zile, pe care nu-l poti simti in alta parte.
Cu siguranta au avut o contributie si stirile cu romani cunoscuti, oameni mari, din tara si de peste hotare cu care ne mandrim... Ne mandrim doar de 1 Decembrie.. pentru ca in rest nu avem timp.. nici spatiu, sa difuzam astfel de emisiuni, fiindca nu ne lasa Tonciu si Buruiana!
"Romania... frumoasa tara... pacat ca e locuita!", "Romania, te iubesc.. ca ca tine nu gasesc!"...cam astea le aud aproape zilnic in jurul meu.. poate exprimate putin diferit, dar concluzia e aceeasi.
Dar, daca tot suntem in preajma Craciunului (putin dupa, insa spiritul totusi se pastreaza), as vrea sa inchei cu optimismul care ma caracterizeaza si sa spun Romania, te iubesc! ...si sper ca intr-o zi sa o si simt din tot sufletul!

Craciunul ne invata sa fim mai buni si mai optimisti! ...Craciunul e o stare!
Si tocmai de aceea va propun sa lecturati cel mai simplu si frumos lucru pe care l-am citit vreodata in viata mea referitor la minunata sarbatoare a Craciunului. Scris de un om absolut deosebit, m-am convins, Mihai Morar!

"MINUNILE EXISTA. SAU ULTIMUL GAND DE CRACIUN-de Mihai Morar
Cei purtati in pantece, dar nenascuti. Craciunul ii renaste.
Cei care au sadit copii, dar vor fi ingropati doar de popa. Craciunul ii mangaie pe tample.
Cei care au plecat devreme de acasa, dar s-au intors prea tarziu ca sa-si mai sarute parintii. Craciunul le incalzeste fruntea.
Cei care au crescut fara mama, dar au invatat sing
uri ce e dragostea, daruind-o. Craciunul le vegheaza pasii.
Cei care au zburdat pe Pamant, dar Universul lor s-a redus, brusc, la un pat din fiare. Craciunul ii calatoreste.
Cei care au crezut in dragoste, dar au descoperit ca dragostea se partajeaza in Tribunale. Craciunul ii iubeste.
Cei care stiu ca nicaieri nu-i ca acasa, dar acasa nu e nicaieri pentru ei. Craciunul le sterge lacrimile.
Cei care au avut totul si l-au pierdut doar ca sa spuna mai departe: "Cele mai bune lucruri in viata nu sunt lucrurile." Craciunul ii mantuieste.
Cei care n-au mers, ci au zburat, dar curentii inaltimilor le-au frant aripile. Craciunul ii poarta in brate.
Cei sortiti sa se indragosteasca, dar nefacuti sa fie impreuna. Craciunul le impreuneaza mainile.
Cei care au visat, dar nu au avut. Cei care au dat, dar nu au primit. Cei care au respirat, dar nu au trait. Cei care au luptat, dar nu au castigat. Cei care au adunat, dar nu au impartit. Cei care au copilarit, dar nu au zambit. Cei care au imbatranit, dar nu au iubit. Craciunul le multumeste.
Pentru ca El, Craciunul, nu implineste minunile pentru cei preafericiti. Minunile li se intampla celor nefericiti.
"

La multi ani 2013!

23 noiembrie 2012

Oare tu... te regasesti aici?

Interviu fictiv cu un om în vârstă

“L-am găsit pe terasă. Stătea la o măsuţă cu scaune de răchită, savura o cafea tare şi, din când în când, îşi lăsa capul pe spate, ca vântul mării să-i mângâie obrajii arşi de soare. Nu era nici vesel, nici trist. Uneori, mai privea în zare spre plaja pustie, părând că fixează un punct, urmând ca brusc să întoarcă privirea spre masa unde se odihnea gazeta tipărită. L-am contemplat câteva minute, fără să mă observe, apoi mi-am luat inima-n dinţi şi m-am apropiat de el. Mi-a zâmbit, s-a ridicat şi mi-a strâns mâna.
- Cum a fost zborul?, m-a ischitit.
- Obositor, dar a meritat. Eram uşor emoţionat şi l-am întrebat dacă putem începe. A dat din cap, nu înainte de a-mi oferi ceva de băut. Am ales un cocktail Watermelon & Lemongrass Margarita. 
Nu am un şir de întrebări bine definit. Mă bazez pe faptul că va fi o discuţie liberă. Cum vă simţiţi?
Mă simt bine. Mă simt liber (zâmbeşte). Obişnuiesc să citesc ceva bun dimineaţa, la o cafea, dar acum răsfoiesc gazeta asta veche. Te văd emoţionat, relaxează-te, uite ce linişte e aici. Nu vreau să grăbim discuţia, graba este cel mai mare duşman al nostru. Nu ştim să mai avem răbdare, nici atunci când mâncăm, când dormim sau când iubim. Vrem să facem totul repede, ca să terminăm şi să trecem la altceva. Mă uit la voi, ăştia tineri, cum vă grăbiţi la serviciu, cum vorbiţi pe fugă la telefon, cum daţi totul la schimb pentru ceva timp în plus. Întotdeauna aveţi un termen limită, un deadline, cum le ziceţi voi. Toată viaţa voastră e un deadline, până la deadline-ul final.
Păi, nu prea avem timp. Încercăm să facem ce avem de făcut, ca apoi să ne dedicăm nouă timpul rămas.
(râde) Dacă gândeam şi eu aşa ca tine, nu mai prindeam vârsta de 60 de ani. Tot timpul din lume e al tău, tinere, numai că nu îţi dai seama de asta. Trăieşti pentru alţii, nu trăieşti pentru tine. Te-ai prins în horă şi joci până te dor picioarele, iar problema e că, atunci când te dor, tu continui să joci. Secretul este să ştii când să ieşi din horă. Ea merge şi fără tine, fii tu pe pace. Ritmul piesei tale nu trebuie să fie acelaşi cu ritmul celorlalţi. Văd că te uiţi întrebător la mine, nu înţelegi prea bine nu?
Oarecum…
De mici suntem învăţaţi să copiem. E mai simplu aşa, înseamnă mai puţin efort din partea noastră. La şcoală, în clasele gimnaziale, mulţi dintre noi ne lăudam că am luat o notă mare copiind la istorie sau la română. Am învăţat că putem fi premianţi fără să ne strofocăm prea tare. Am crescut aşa. Inconştient copiem comportamentul părinţilor. Ei ne educă, e adevărat, dar e mai confortabil pentru mulţi dintre noi să urmăm calea firească a lucrurilor. Ai crescut, ai dat la facultate, ţi-ai găsit jumătatea, te-ai angajat, ţi-ai luat casă cu credit pe 30 de ani de la bancă şi ai muncit toată viaţa ca să îţi creşti copiii şi să-ţi achiţi ratele. Apoi, la 60 de ani, când cineva te întreabă care este cea mai mare realizare a ta, vei spune că ai reuşit, casa e acum a ta. Atât. Ai trăit pentru asta. Tu şi încă alte câteva milioane. Nu te diferenţiezi prin nimic. Eşti convins că acolo, la oraş, e viaţa ta, că nicăieri altundeva nu vei reuşi să găseşti o slujbă în domeniul pentru care te-ai pregătit, slujbă care să-ţi asigure traiul zilnic. Sună trist? Este, pentru că trăieşti ca să trăieşti. Şi culmea e, nu trăieşti pentru tine.
Adică, trăieşti viaţa altcuiva. Nu e chiar aşa, sunteţi foarte tranşant în afirmaţii. Mulţi oameni sunt fericiţi cu traiul lor.
Vezi tu, fericirea este ceea ce percepi tu ca fiind idealul. Pentru unii, idealul este să termine o facultate, să se angajeze, să se însoare şi să aibă o casă a lor pentru care muncesc toată viaţa. Nu ţi se pare că ai mai auzit asta undeva? Câţi dintre cei care ajung să trăiască astfel fac ceea ce le place? Puţini îţi vor recunoaşte că viaţa lor nu e tocmai roz, că îşi urăsc slujba şi vor, de fapt, altceva. Câţi dintre ei au călătorit cu adevărat în lume? Câţi dintre ei au simţit viaţa, au trăit-o cu adevărat? Copiem ceea ce ne-a învăţat societatea, ceea ce am văzut la părinţii noştri. Ne este frică.
Aţi spus cuvântul frică, ceea ce mă face să vă întreb dacă este adevărat, cum aţi afirmat în mai multe rânduri, că oamenii trăiesc şi iau majoritatea deciziilor de frică?
Frica se află în spatele multor decizii. Frica de singurătate, frica de eşec, frica de batjocură. Ne conformăm deciziilor fireşti ale societăţii, pentru a nu fi priviţi drept ciudaţi. Mulţi oameni se cred a fi fericiţi, mulţumindu-se cu ceea ce au, dar tânjind întotdeauna la mai mult şi privind cu dispreţ la cel bogat. Primul nivel de conformare este cel din urma contactului cu familia. Când membrii mai în vârstă ai familiei tale simt că depăşeşti termenul pentru o anumită activitate, te trag de mânecă şi te îndeamnă să faci pasul. Inevitabil, oricui i s-a întâmplat asta. Vezi cazul în care, să zicem, treci de 25 de ani şi, atât părinţii, cât şi bunicii, te sâcâie să te însori. E o structură pe care trebuie să o urmezi. Al doilea nivel este cercul de prieteni, iar apoi, din nou, familia, cea pe care ţi-o formezi tu, după căsătorie.
Care sunt deciziile bune, poate vrei să mă întrebi? Ei bine, nu există decizii bune sau rele, există decizii. Ceea ce se află în spatele lor este important. Întotdeauna să te fereşti de a nu lua decizii atunci când îţi dictează inima. Raţiunea cântăreşte, dar inima ştie întotdeauna ce vrei tu să faci. Cele mai mari regrete se nasc în momentul în care îţi dai seama că nu ai urmat o astfel de decizie. Că nu te-ai dus la acea fată să-i spui „Bună!”, că nu ai acceptat riscul de a începe o afacere pe cont propriu când ţi s-a ivit ocazia şi ai preferat siguranţa slujbei pe care o avea deja. Astfel de decizii îţi schimbă viaţa. Complet.
(s-a oprit puţin să ia o gură de cafea, oftează)
Frica de singurătate este cea mai grea. Întotdeauna, bărbaţii nu vor recunoaşte niciodată că, de fapt, singurătatea nu le prieşte. În gaşca lor de prieteni, ăla neînsurat este cel mai cocoş, poate să se uite după orice tipă, are posibilităţile deschise, şi este privit cu invidie de ceilalţi. Să ştii că nu este deloc aşa, nu cel singur este acela câştigat. Dar asta o vei înţelege mai târziu, nu acum când vârsta ta încă mai începe cu cifra 2.
Că tot aţi adus în discuţie problema singurătăţii. Ce se întâmplă cu oamenii în ziua de azi, cu cuplurile, de ce divorţează, de ce nu rezistă relaţiile?
Societatea s-a schimbat mult. Voi trăiţi prea repede. Ţi-aminteşti ce ţi-am zis mai devreme? Vă epuizaţi, vă încăpăţânaţi să devoraţi totul din înghiţituri mari şi nu aveţi răbdare să savuraţi ceea ce gustaţi. Da, răbdare. Am mai zis-o şi am s-o mai spun până îţi intră în cap. Din păcate, durata unui sentiment în ziua de astăzi este egală cu viteza unui SMS sau a unui email trimis între îndrăgostiţi. În urmă cu 40 – 50 de ani ea era egală cu viteza unei scrisori. Când îţi telefona iubita aveai fluturi în stomac exact ca la prima întâlnire. Timpul avea răbdare cu oamenii şi noi aveam răbdare cu noi, ca să-l parafrazez cu o mică adăugire pe Marin Preda.
Mulţi dintre voi nu ştiţi ce este iubirea. Cât de mult poţi iubi o persoană, cât de multe eşti în stare să sacrifici pentru ea. Opreşte-te şi spune-ţi ţie, acum, care sunt persoanele pentru care ţi-ai da viaţa. Sincer, numără-le în gând, câte sunt sau, mai precis, care sunt? Să spui, da, pentru ea sau pentru el sunt în stare să mor chiar acum. Nu-mi pasă, dacă asta e condiţia ca el sau ea să trăiască, atunci mă sacrific. Răspunde sincer.
Dacă ar fi să întrebi un om de ştiinţă, un doctor, despre cum crede el că funcţionează iubirea, probabil ţi-ar da câteva explicaţii care ţin de chimia organismului, de substanţele eliberate de creier atunci când te îndrăgosteşti. Ţi-ar spune şi cât durează, care este cauza lor, cum se manifestă şi cum ne influenţează ele viaţa şi deciziile. Dar eu nu îţi voi explica asta acum pentru simplul fapt că nu ştiu. Ştiu însă, că toate relaţiile pe care le stabilim cu cei din jurul nostru au rolul de a ne pune pe noi în valoare. Vrem să fim apreciaţi, vrem să ni se spună că ceea ce facem nu este inutil, că vom deveni ceea ce visăm să devenim.
E ciudat că oamenii care chiar au reuşit ceva în viaţă nu s-au bazat pe opiniile altora. E vechea poveste cu nu lăsa pe ceilalţi să te doboare spunându-ţi că tu nu poţi face asta, din simplul motiv că ei nu o pot face. Dacă ai încredere în forţele tale, vei izbăvi.
A iubi pe cineva cu adevărat înseamnă a trece peste tine însuţi. Necondiţionat. A te îndrăgosti de cineva nu înseamnă a iubi. Dragostea trece, iubirea rămâne, deşi este un sentiment atât de rar, încât cu greu poate fi identificat din exterior între toate cuplurile pe care tu le cunoşti. Spun asta pentru că iubirea ţine de intimitate, dragostea este creată ca să o scoţi în lume. Cu dragostea te afişezi, asemenea unei rochii strălucitoare care atrage toate privirile invidioase ale invitaţilor de la petrecere. Dragostea e o haină pe care o îmbraci atunci când ieşi în oraş. Ce contează că el te-a înşelat cu alta acum o lună? E îndrăgostit de tine şi tot acasă se întoarce. Ce contează că-l urăşti pentru faptul că nu-ţi spune în fiecare zi cât de frumoasă eşti sau preferă să se uite la meci, decât să iasă cu tine la o cafea, aşa, din senin, fără un motiv anume, fără să fie aniversarea voastră sau altă ocazie? Dragostea e cea care vă ţine împreună atunci când ieşiţi în grup, cu prietenii voştri, e cea pe care o arătaţi.
De câte ori ţi s-a întâmplat să auzi despre un cuplu, soţ şi soţie, buni prieteni de-ai tăi că divorţează? Adică, ai rămas perplex, pentru că erau de 8 ani împreună, de doi ani căsătoriţi, se iubeau nebuneşte – cel puţin aşa vedeaţi voi toţi, cei din jurul lor – iar dintr-o dată auzi că se despart. Cum, de ce, de când? Exact, dragostea pe care ei o afişau nu era totuna cu iubirea ce-i „lega” atât de strâns. (s-a oprit, privind spre mare, unde un yacht de mici dimensiuni se apropia de ţărm)
Iubirea e acel lucru care ţine de intimitate, intimitate care se poate extinde cel mult la doi. Da, numai voi doi ştiţi despre iubirea dintre voi. Ea nu ţine de ce se întâmplă acum, de ce a fost sau de ce va fi, nu este variabilă, ea există sau nu. Iubirea nu poate fi explicată în cuvinte, nu poate fi exprimată prin vorbe sau şoapte, ea poate fi doar simţită de celălalt şi viceversa. Iubirea nu o poţi opri, dragostea da, pentru că cea din urmă nu există ca stare de fapt.
Iubirea nu se manifestă pe Facebook, nu se defineşte printr-un relationship status, nu transcende prin pozele de la mare de astă vară, ea nu poate fi văzută de altcineva, pentru că acel altcineva nu o înţelege. Iubirea nu se alimentează cu cadouri materiale, cu petreceri surpriză, inele cu diamant sau călătorii în Bahamas. Nu o poţi defini cu „ai văzut ce maşină i-a luat de ziua ei, cum naiba să nu o iubească?”
(A sorbit din nou din ceaşca de cafea. Soarele era aproape de mijlocul cerului şi strălucea puternic deasupra mării. Şi-a scos ochelarii de soare şi i-a pus pe nas)
Ştii care e problema? Mulţi se miră că mariajul bunicilor lor a ţinut 50 de ani. Cum de e posibil, se întreabă? Era o vorbă, pe care am auzit-o de la cineva – pe vremea noastră, când un lucru se strica, nu îl aruncam la gunoi şi cumpăram altul nou, încercam să-l reparăm. Bine, în condiţiile în care putea fi reparat. Acum, la orice semn de stricăciune, îl aruncăm la coş, cumpărăm altul nou, că doar sunt destule…
Bun, iubirea ca iubirea, dar ce facem cu munca? Spuneaţi că mulţi dintre noi muncim o viaţă, ca să ne plătim datoriile, nu muncim de drag, nu facem ceea ce ne place.
Dacă ar face toţi ceea ce le place, atunci am fi cu adevărat originali. Copiem şi ne conformăm. O slujbă nu trebuie să fie un scop în sine, ci mijlocul prin care tu aspiri la o viaţă mai bună. Ceea ce faci zi de zi nu trebuie să se numească muncă. Ştiu că sună complet anapoda, ştiu că ai auzit de mii de ori „fă ce-ţi place”, dar de atâtea mii de ori ai făcut „ce trebuie”.
În urmă cu mulţi ani, când fiul meu îşi căuta de muncă şi mergea pe la tot felul de interviuri, mă tot bătea la cap că este întrebat „unde se vede peste cinci ani?”. I-am spus şi lui atunci şi îţi spun şi ţie acum, este cea mai tâmpită întrebare pe care o poţi pune unui om. Nu e ca şi cum îl întrebi, unde vei fi mâine la ora 5, iar el îţi răspunde, la restaurant Pescăruş savurând o ciorbă de peşte. Nu. E o situaţie cretină. Imaginează-ţi că te afli într-o cafenea, la a doua întâlnire, cu o domnişoară foarte frumoasă, cu care ai început de o săptămână o idilă. Dintr-o dată, ea te întreabă, auzi, raportându-te la noi, tu unde te vezi peste cinci ani?
Am râs amândoi cu poftă. S-a ridicat de la masă şi mi-a propus să ieşim la o plimbare pe plajă. Nu era foarte cald, iar vântul de iunie te îndemna parcă să adormi la umbra unui palmier cu o carte pe burtă. Am coborât pe plajă şi am mers tăcuţi câteva sute de metri. Mai demult, mi-a zis că plimbările în linişte, doar tu cu tine însuţi, te ajută să-ţi recapeţi firul gândurilor, să cântăreşti decizii, să înaintezi.”

Am gasit aceasta poveste intamplator.. Nu pot decat sa-i multumesc celui care a transmis (http://tecuceanu.ro/) prin aceste randuri tot ceea ce traim majoritatea azi.. Unii recunoscand, altii nu..
Ma intreb cati dintre noi se regasesc aici? 
Cati din noi au simtit un gol in stomac citind aceste randuri?