“L-am găsit pe terasă. Stătea la o măsuţă cu scaune de răchită, savura o
cafea tare şi, din când în când, îşi lăsa capul pe spate, ca vântul mării să-i
mângâie obrajii arşi de soare. Nu era nici vesel, nici trist. Uneori, mai
privea în zare spre plaja pustie, părând că fixează un punct, urmând ca brusc
să întoarcă privirea spre masa unde se odihnea gazeta tipărită. L-am contemplat
câteva minute, fără să mă observe, apoi mi-am luat inima-n dinţi şi m-am
apropiat de el. Mi-a zâmbit, s-a ridicat şi mi-a strâns mâna.
- Cum a fost zborul?, m-a ischitit.
- Obositor, dar a meritat. Eram uşor emoţionat şi l-am întrebat dacă
putem începe. A dat din cap, nu înainte de a-mi oferi ceva de băut. Am ales un
cocktail Watermelon & Lemongrass Margarita.
Nu am un şir de întrebări bine definit. Mă bazez pe faptul că va fi o
discuţie liberă. Cum vă simţiţi?
Mă simt bine. Mă simt liber (zâmbeşte). Obişnuiesc să citesc ceva
bun dimineaţa, la o cafea, dar acum răsfoiesc gazeta asta veche. Te văd
emoţionat, relaxează-te, uite ce linişte e aici. Nu vreau să grăbim discuţia,
graba este cel mai mare duşman al nostru. Nu ştim să mai avem răbdare, nici
atunci când mâncăm, când dormim sau când iubim. Vrem să facem totul repede, ca
să terminăm şi să trecem la altceva. Mă uit la voi, ăştia tineri, cum vă
grăbiţi la serviciu, cum vorbiţi pe fugă la telefon, cum daţi totul la schimb
pentru ceva timp în plus. Întotdeauna aveţi un termen limită, un deadline, cum
le ziceţi voi. Toată viaţa voastră e un deadline, până la deadline-ul final.
Păi, nu prea avem timp. Încercăm să facem ce avem de făcut, ca apoi să
ne dedicăm nouă timpul rămas.
(râde) Dacă gândeam şi eu aşa ca tine, nu mai prindeam vârsta
de 60 de ani. Tot timpul din lume e al tău, tinere, numai că nu îţi dai seama
de asta. Trăieşti pentru alţii, nu trăieşti pentru tine. Te-ai prins în horă şi
joci până te dor picioarele, iar problema e că, atunci când te dor, tu continui
să joci. Secretul este să ştii când să ieşi din horă. Ea merge şi fără tine,
fii tu pe pace. Ritmul piesei tale nu trebuie să fie acelaşi cu ritmul
celorlalţi. Văd că te uiţi întrebător la mine, nu înţelegi prea bine nu?
Oarecum…
De mici suntem învăţaţi să copiem. E mai simplu aşa, înseamnă mai puţin
efort din partea noastră. La şcoală, în clasele gimnaziale, mulţi dintre noi ne
lăudam că am luat o notă mare copiind la istorie sau la română. Am învăţat că
putem fi premianţi fără să ne strofocăm prea tare. Am crescut aşa. Inconştient
copiem comportamentul părinţilor. Ei ne educă, e adevărat, dar e mai
confortabil pentru mulţi dintre noi să urmăm calea firească a
lucrurilor. Ai crescut, ai dat la facultate, ţi-ai găsit
jumătatea, te-ai angajat, ţi-ai luat casă cu credit pe 30 de ani de la bancă şi
ai muncit toată viaţa ca să îţi creşti copiii şi să-ţi achiţi ratele. Apoi, la
60 de ani, când cineva te întreabă care este cea mai mare realizare a ta, vei
spune că ai reuşit, casa e acum a ta. Atât. Ai trăit pentru asta. Tu şi încă
alte câteva milioane. Nu te diferenţiezi prin nimic. Eşti convins că acolo, la
oraş, e viaţa ta, că nicăieri altundeva nu vei reuşi să găseşti o slujbă în
domeniul pentru care te-ai pregătit, slujbă care să-ţi asigure traiul zilnic.
Sună trist? Este, pentru că trăieşti ca să trăieşti. Şi culmea e, nu trăieşti
pentru tine.
Adică, trăieşti viaţa altcuiva. Nu e chiar aşa, sunteţi foarte tranşant
în afirmaţii. Mulţi oameni sunt fericiţi cu traiul lor.
Vezi tu, fericirea este ceea ce percepi tu ca fiind idealul. Pentru
unii, idealul este să termine o facultate, să se angajeze, să se însoare şi să
aibă o casă a lor pentru care muncesc toată viaţa. Nu ţi se pare că ai mai
auzit asta undeva? Câţi dintre cei care ajung să trăiască astfel fac ceea ce le
place? Puţini îţi vor recunoaşte că viaţa lor nu e tocmai roz, că îşi urăsc
slujba şi vor, de fapt, altceva. Câţi dintre ei au călătorit cu adevărat în
lume? Câţi dintre ei au simţit viaţa, au trăit-o cu adevărat? Copiem ceea ce
ne-a învăţat societatea, ceea ce am văzut la părinţii noştri. Ne este frică.
Aţi spus cuvântul frică, ceea ce mă face să vă întreb dacă este adevărat,
cum aţi afirmat în mai multe rânduri, că oamenii trăiesc şi iau majoritatea
deciziilor de frică?
Frica se află în spatele multor decizii. Frica de singurătate, frica de
eşec, frica de batjocură. Ne conformăm deciziilor fireşti ale societăţii,
pentru a nu fi priviţi drept ciudaţi. Mulţi oameni se cred a fi fericiţi,
mulţumindu-se cu ceea ce au, dar tânjind întotdeauna la mai mult şi privind cu
dispreţ la cel bogat. Primul nivel de conformare este cel din urma contactului
cu familia. Când membrii mai în vârstă ai familiei tale simt că depăşeşti
termenul pentru o anumită activitate, te trag de mânecă şi te îndeamnă să faci
pasul. Inevitabil, oricui i s-a întâmplat asta. Vezi cazul în care, să zicem,
treci de 25 de ani şi, atât părinţii, cât şi bunicii, te sâcâie să te însori. E
o structură pe care trebuie să o urmezi. Al doilea nivel este cercul de
prieteni, iar apoi, din nou, familia, cea pe care ţi-o formezi tu, după
căsătorie.
Care sunt deciziile bune, poate vrei să mă întrebi? Ei bine, nu există
decizii bune sau rele, există decizii. Ceea ce se află în spatele lor este
important. Întotdeauna să te fereşti de a nu lua decizii atunci când îţi
dictează inima. Raţiunea cântăreşte, dar inima ştie întotdeauna ce vrei tu să
faci. Cele mai mari regrete se nasc în momentul în care îţi dai seama că nu ai
urmat o astfel de decizie. Că nu te-ai dus la acea fată să-i spui „Bună!”, că
nu ai acceptat riscul de a începe o afacere pe cont propriu când ţi s-a ivit
ocazia şi ai preferat siguranţa slujbei pe care o avea deja. Astfel de decizii
îţi schimbă viaţa. Complet.
(s-a oprit puţin să ia o gură de cafea, oftează)
Frica de singurătate este cea mai grea. Întotdeauna, bărbaţii nu vor
recunoaşte niciodată că, de fapt, singurătatea nu le prieşte. În gaşca lor de
prieteni, ăla neînsurat este cel mai cocoş, poate să se uite după orice tipă,
are posibilităţile deschise, şi este privit cu invidie de ceilalţi. Să ştii că
nu este deloc aşa, nu cel singur este acela câştigat. Dar asta o vei înţelege
mai târziu, nu acum când vârsta ta încă mai începe cu cifra 2.
Că tot aţi adus în discuţie problema singurătăţii. Ce se întâmplă cu
oamenii în ziua de azi, cu cuplurile, de ce divorţează, de ce nu rezistă
relaţiile?
Societatea s-a schimbat mult. Voi trăiţi prea repede. Ţi-aminteşti ce ţi-am
zis mai devreme? Vă epuizaţi, vă încăpăţânaţi să devoraţi totul din înghiţituri
mari şi nu aveţi răbdare să savuraţi ceea ce gustaţi. Da, răbdare. Am mai zis-o
şi am s-o mai spun până îţi intră în cap. Din păcate, durata unui
sentiment în ziua de astăzi este egală cu viteza unui SMS sau a unui email
trimis între îndrăgostiţi. În urmă cu 40 – 50 de ani ea era egală cu viteza
unei scrisori. Când îţi telefona iubita aveai fluturi în stomac
exact ca la prima întâlnire. Timpul avea răbdare cu oamenii şi noi aveam
răbdare cu noi, ca să-l parafrazez cu o mică adăugire pe Marin Preda.
Mulţi dintre voi nu ştiţi ce este iubirea. Cât de mult poţi iubi o
persoană, cât de multe eşti în stare să sacrifici pentru ea. Opreşte-te şi
spune-ţi ţie, acum, care sunt persoanele pentru care ţi-ai da viaţa. Sincer,
numără-le în gând, câte sunt sau, mai precis, care sunt? Să spui, da, pentru ea
sau pentru el sunt în stare să mor chiar acum. Nu-mi pasă, dacă asta e condiţia
ca el sau ea să trăiască, atunci mă sacrific. Răspunde sincer.
Dacă ar fi să întrebi un om de ştiinţă, un doctor, despre cum crede el
că funcţionează iubirea, probabil ţi-ar da câteva explicaţii care ţin de chimia
organismului, de substanţele eliberate de creier atunci când te îndrăgosteşti.
Ţi-ar spune şi cât durează, care este cauza lor, cum se manifestă şi cum ne
influenţează ele viaţa şi deciziile. Dar eu nu îţi voi explica asta acum pentru
simplul fapt că nu ştiu. Ştiu însă, că toate relaţiile pe care le stabilim cu
cei din jurul nostru au rolul de a ne pune pe noi în valoare. Vrem să fim
apreciaţi, vrem să ni se spună că ceea ce facem nu este inutil, că vom deveni
ceea ce visăm să devenim.
E ciudat că oamenii care chiar au reuşit ceva în viaţă nu s-au bazat pe
opiniile altora. E vechea poveste cu nu lăsa pe ceilalţi să te doboare
spunându-ţi că tu nu poţi face asta, din simplul motiv că ei nu o pot face.
Dacă ai încredere în forţele tale, vei izbăvi.
A iubi pe cineva cu adevărat înseamnă a trece peste tine însuţi.
Necondiţionat. A te îndrăgosti de cineva nu înseamnă a iubi. Dragostea trece,
iubirea rămâne, deşi este un sentiment atât de rar, încât cu greu poate fi
identificat din exterior între toate cuplurile pe care tu le cunoşti. Spun asta
pentru că iubirea ţine de intimitate, dragostea este creată
ca să o scoţi în lume. Cu dragostea te afişezi, asemenea unei
rochii strălucitoare care atrage toate privirile invidioase ale invitaţilor de
la petrecere. Dragostea e o haină pe care o îmbraci atunci când ieşi în oraş.
Ce contează că el te-a înşelat cu alta acum o lună? E îndrăgostit de tine şi
tot acasă se întoarce. Ce contează că-l urăşti pentru faptul că nu-ţi spune în
fiecare zi cât de frumoasă eşti sau preferă să se uite la meci, decât să iasă
cu tine la o cafea, aşa, din senin, fără un motiv anume, fără să fie
aniversarea voastră sau altă ocazie? Dragostea e cea care vă ţine împreună
atunci când ieşiţi în grup, cu prietenii voştri, e cea pe care o arătaţi.
De câte ori ţi s-a întâmplat să auzi despre un cuplu, soţ şi soţie, buni
prieteni de-ai tăi că divorţează? Adică, ai rămas perplex, pentru că erau de 8
ani împreună, de doi ani căsătoriţi, se iubeau nebuneşte – cel puţin aşa
vedeaţi voi toţi, cei din jurul lor – iar dintr-o dată auzi că se despart. Cum,
de ce, de când? Exact, dragostea pe care ei o afişau nu era totuna cu iubirea
ce-i „lega” atât de strâns. (s-a oprit, privind spre mare, unde un yacht de
mici dimensiuni se apropia de ţărm)
Iubirea e acel lucru care ţine de intimitate, intimitate
care se poate extinde cel mult la doi. Da, numai voi doi ştiţi
despre iubirea dintre voi. Ea nu ţine de ce se întâmplă acum, de ce a fost sau
de ce va fi, nu este variabilă, ea există sau nu. Iubirea nu poate fi explicată
în cuvinte, nu poate fi exprimată prin vorbe sau şoapte, ea poate fi doar
simţită de celălalt şi viceversa. Iubirea nu o poţi opri, dragostea da, pentru
că cea din urmă nu există ca stare de fapt.
Iubirea nu se manifestă pe Facebook, nu se defineşte printr-un
relationship status, nu transcende prin pozele de la mare de astă vară, ea nu
poate fi văzută de altcineva, pentru că acel altcineva nu o înţelege. Iubirea
nu se alimentează cu cadouri materiale, cu petreceri surpriză, inele cu diamant
sau călătorii în Bahamas. Nu o poţi defini cu „ai văzut ce maşină i-a luat de
ziua ei, cum naiba să nu o iubească?”
(A sorbit din nou din ceaşca de cafea. Soarele era aproape de
mijlocul cerului şi strălucea puternic deasupra mării. Şi-a scos ochelarii de
soare şi i-a pus pe nas)
Ştii care e problema? Mulţi se miră că mariajul bunicilor lor a ţinut 50
de ani. Cum de e posibil, se întreabă? Era o vorbă, pe care am auzit-o de la
cineva – pe vremea noastră, când un lucru se strica, nu îl aruncam la gunoi şi
cumpăram altul nou, încercam să-l reparăm. Bine, în condiţiile în care putea fi
reparat. Acum, la orice semn de stricăciune, îl aruncăm la coş, cumpărăm altul
nou, că doar sunt destule…
Bun, iubirea ca iubirea, dar ce facem cu munca? Spuneaţi că mulţi dintre
noi muncim o viaţă, ca să ne plătim datoriile, nu muncim de drag, nu facem ceea
ce ne place.
Dacă ar face toţi ceea ce le place, atunci am fi cu adevărat originali.
Copiem şi ne conformăm. O slujbă nu trebuie să fie un scop în sine, ci mijlocul
prin care tu aspiri la o viaţă mai bună. Ceea ce faci zi de zi nu trebuie să se
numească muncă. Ştiu că sună complet anapoda, ştiu că ai auzit de mii de ori
„fă ce-ţi place”, dar de atâtea mii de ori ai făcut „ce trebuie”.
În urmă cu mulţi ani, când fiul meu îşi căuta de muncă şi mergea pe la
tot felul de interviuri, mă tot bătea la cap că este întrebat „unde se vede
peste cinci ani?”. I-am spus şi lui atunci şi îţi spun şi ţie acum, este cea
mai tâmpită întrebare pe care o poţi pune unui om. Nu e ca şi cum îl întrebi,
unde vei fi mâine la ora 5, iar el îţi răspunde, la restaurant Pescăruş
savurând o ciorbă de peşte. Nu. E o situaţie cretină. Imaginează-ţi că te afli
într-o cafenea, la a doua întâlnire, cu o domnişoară foarte frumoasă, cu care
ai început de o săptămână o idilă. Dintr-o dată, ea te întreabă, auzi,
raportându-te la noi, tu unde te vezi peste cinci ani?
Am râs amândoi cu poftă. S-a ridicat de la masă şi mi-a propus să ieşim
la o plimbare pe plajă. Nu era foarte cald, iar vântul de iunie te îndemna
parcă să adormi la umbra unui palmier cu o carte pe burtă. Am coborât pe plajă
şi am mers tăcuţi câteva sute de metri. Mai demult, mi-a zis că plimbările în
linişte, doar tu cu tine însuţi, te ajută să-ţi recapeţi firul gândurilor, să
cântăreşti decizii, să înaintezi.”
Am gasit aceasta poveste intamplator.. Nu pot decat sa-i multumesc celui care a transmis (http://tecuceanu.ro/) prin aceste randuri tot ceea ce traim majoritatea azi.. Unii recunoscand, altii nu..
Ma intreb cati dintre noi se regasesc aici?
Cati din noi au simtit un gol in stomac citind aceste randuri?
