Persoane interesate

23 noiembrie 2012

Oare tu... te regasesti aici?

Interviu fictiv cu un om în vârstă

“L-am găsit pe terasă. Stătea la o măsuţă cu scaune de răchită, savura o cafea tare şi, din când în când, îşi lăsa capul pe spate, ca vântul mării să-i mângâie obrajii arşi de soare. Nu era nici vesel, nici trist. Uneori, mai privea în zare spre plaja pustie, părând că fixează un punct, urmând ca brusc să întoarcă privirea spre masa unde se odihnea gazeta tipărită. L-am contemplat câteva minute, fără să mă observe, apoi mi-am luat inima-n dinţi şi m-am apropiat de el. Mi-a zâmbit, s-a ridicat şi mi-a strâns mâna.
- Cum a fost zborul?, m-a ischitit.
- Obositor, dar a meritat. Eram uşor emoţionat şi l-am întrebat dacă putem începe. A dat din cap, nu înainte de a-mi oferi ceva de băut. Am ales un cocktail Watermelon & Lemongrass Margarita. 
Nu am un şir de întrebări bine definit. Mă bazez pe faptul că va fi o discuţie liberă. Cum vă simţiţi?
Mă simt bine. Mă simt liber (zâmbeşte). Obişnuiesc să citesc ceva bun dimineaţa, la o cafea, dar acum răsfoiesc gazeta asta veche. Te văd emoţionat, relaxează-te, uite ce linişte e aici. Nu vreau să grăbim discuţia, graba este cel mai mare duşman al nostru. Nu ştim să mai avem răbdare, nici atunci când mâncăm, când dormim sau când iubim. Vrem să facem totul repede, ca să terminăm şi să trecem la altceva. Mă uit la voi, ăştia tineri, cum vă grăbiţi la serviciu, cum vorbiţi pe fugă la telefon, cum daţi totul la schimb pentru ceva timp în plus. Întotdeauna aveţi un termen limită, un deadline, cum le ziceţi voi. Toată viaţa voastră e un deadline, până la deadline-ul final.
Păi, nu prea avem timp. Încercăm să facem ce avem de făcut, ca apoi să ne dedicăm nouă timpul rămas.
(râde) Dacă gândeam şi eu aşa ca tine, nu mai prindeam vârsta de 60 de ani. Tot timpul din lume e al tău, tinere, numai că nu îţi dai seama de asta. Trăieşti pentru alţii, nu trăieşti pentru tine. Te-ai prins în horă şi joci până te dor picioarele, iar problema e că, atunci când te dor, tu continui să joci. Secretul este să ştii când să ieşi din horă. Ea merge şi fără tine, fii tu pe pace. Ritmul piesei tale nu trebuie să fie acelaşi cu ritmul celorlalţi. Văd că te uiţi întrebător la mine, nu înţelegi prea bine nu?
Oarecum…
De mici suntem învăţaţi să copiem. E mai simplu aşa, înseamnă mai puţin efort din partea noastră. La şcoală, în clasele gimnaziale, mulţi dintre noi ne lăudam că am luat o notă mare copiind la istorie sau la română. Am învăţat că putem fi premianţi fără să ne strofocăm prea tare. Am crescut aşa. Inconştient copiem comportamentul părinţilor. Ei ne educă, e adevărat, dar e mai confortabil pentru mulţi dintre noi să urmăm calea firească a lucrurilor. Ai crescut, ai dat la facultate, ţi-ai găsit jumătatea, te-ai angajat, ţi-ai luat casă cu credit pe 30 de ani de la bancă şi ai muncit toată viaţa ca să îţi creşti copiii şi să-ţi achiţi ratele. Apoi, la 60 de ani, când cineva te întreabă care este cea mai mare realizare a ta, vei spune că ai reuşit, casa e acum a ta. Atât. Ai trăit pentru asta. Tu şi încă alte câteva milioane. Nu te diferenţiezi prin nimic. Eşti convins că acolo, la oraş, e viaţa ta, că nicăieri altundeva nu vei reuşi să găseşti o slujbă în domeniul pentru care te-ai pregătit, slujbă care să-ţi asigure traiul zilnic. Sună trist? Este, pentru că trăieşti ca să trăieşti. Şi culmea e, nu trăieşti pentru tine.
Adică, trăieşti viaţa altcuiva. Nu e chiar aşa, sunteţi foarte tranşant în afirmaţii. Mulţi oameni sunt fericiţi cu traiul lor.
Vezi tu, fericirea este ceea ce percepi tu ca fiind idealul. Pentru unii, idealul este să termine o facultate, să se angajeze, să se însoare şi să aibă o casă a lor pentru care muncesc toată viaţa. Nu ţi se pare că ai mai auzit asta undeva? Câţi dintre cei care ajung să trăiască astfel fac ceea ce le place? Puţini îţi vor recunoaşte că viaţa lor nu e tocmai roz, că îşi urăsc slujba şi vor, de fapt, altceva. Câţi dintre ei au călătorit cu adevărat în lume? Câţi dintre ei au simţit viaţa, au trăit-o cu adevărat? Copiem ceea ce ne-a învăţat societatea, ceea ce am văzut la părinţii noştri. Ne este frică.
Aţi spus cuvântul frică, ceea ce mă face să vă întreb dacă este adevărat, cum aţi afirmat în mai multe rânduri, că oamenii trăiesc şi iau majoritatea deciziilor de frică?
Frica se află în spatele multor decizii. Frica de singurătate, frica de eşec, frica de batjocură. Ne conformăm deciziilor fireşti ale societăţii, pentru a nu fi priviţi drept ciudaţi. Mulţi oameni se cred a fi fericiţi, mulţumindu-se cu ceea ce au, dar tânjind întotdeauna la mai mult şi privind cu dispreţ la cel bogat. Primul nivel de conformare este cel din urma contactului cu familia. Când membrii mai în vârstă ai familiei tale simt că depăşeşti termenul pentru o anumită activitate, te trag de mânecă şi te îndeamnă să faci pasul. Inevitabil, oricui i s-a întâmplat asta. Vezi cazul în care, să zicem, treci de 25 de ani şi, atât părinţii, cât şi bunicii, te sâcâie să te însori. E o structură pe care trebuie să o urmezi. Al doilea nivel este cercul de prieteni, iar apoi, din nou, familia, cea pe care ţi-o formezi tu, după căsătorie.
Care sunt deciziile bune, poate vrei să mă întrebi? Ei bine, nu există decizii bune sau rele, există decizii. Ceea ce se află în spatele lor este important. Întotdeauna să te fereşti de a nu lua decizii atunci când îţi dictează inima. Raţiunea cântăreşte, dar inima ştie întotdeauna ce vrei tu să faci. Cele mai mari regrete se nasc în momentul în care îţi dai seama că nu ai urmat o astfel de decizie. Că nu te-ai dus la acea fată să-i spui „Bună!”, că nu ai acceptat riscul de a începe o afacere pe cont propriu când ţi s-a ivit ocazia şi ai preferat siguranţa slujbei pe care o avea deja. Astfel de decizii îţi schimbă viaţa. Complet.
(s-a oprit puţin să ia o gură de cafea, oftează)
Frica de singurătate este cea mai grea. Întotdeauna, bărbaţii nu vor recunoaşte niciodată că, de fapt, singurătatea nu le prieşte. În gaşca lor de prieteni, ăla neînsurat este cel mai cocoş, poate să se uite după orice tipă, are posibilităţile deschise, şi este privit cu invidie de ceilalţi. Să ştii că nu este deloc aşa, nu cel singur este acela câştigat. Dar asta o vei înţelege mai târziu, nu acum când vârsta ta încă mai începe cu cifra 2.
Că tot aţi adus în discuţie problema singurătăţii. Ce se întâmplă cu oamenii în ziua de azi, cu cuplurile, de ce divorţează, de ce nu rezistă relaţiile?
Societatea s-a schimbat mult. Voi trăiţi prea repede. Ţi-aminteşti ce ţi-am zis mai devreme? Vă epuizaţi, vă încăpăţânaţi să devoraţi totul din înghiţituri mari şi nu aveţi răbdare să savuraţi ceea ce gustaţi. Da, răbdare. Am mai zis-o şi am s-o mai spun până îţi intră în cap. Din păcate, durata unui sentiment în ziua de astăzi este egală cu viteza unui SMS sau a unui email trimis între îndrăgostiţi. În urmă cu 40 – 50 de ani ea era egală cu viteza unei scrisori. Când îţi telefona iubita aveai fluturi în stomac exact ca la prima întâlnire. Timpul avea răbdare cu oamenii şi noi aveam răbdare cu noi, ca să-l parafrazez cu o mică adăugire pe Marin Preda.
Mulţi dintre voi nu ştiţi ce este iubirea. Cât de mult poţi iubi o persoană, cât de multe eşti în stare să sacrifici pentru ea. Opreşte-te şi spune-ţi ţie, acum, care sunt persoanele pentru care ţi-ai da viaţa. Sincer, numără-le în gând, câte sunt sau, mai precis, care sunt? Să spui, da, pentru ea sau pentru el sunt în stare să mor chiar acum. Nu-mi pasă, dacă asta e condiţia ca el sau ea să trăiască, atunci mă sacrific. Răspunde sincer.
Dacă ar fi să întrebi un om de ştiinţă, un doctor, despre cum crede el că funcţionează iubirea, probabil ţi-ar da câteva explicaţii care ţin de chimia organismului, de substanţele eliberate de creier atunci când te îndrăgosteşti. Ţi-ar spune şi cât durează, care este cauza lor, cum se manifestă şi cum ne influenţează ele viaţa şi deciziile. Dar eu nu îţi voi explica asta acum pentru simplul fapt că nu ştiu. Ştiu însă, că toate relaţiile pe care le stabilim cu cei din jurul nostru au rolul de a ne pune pe noi în valoare. Vrem să fim apreciaţi, vrem să ni se spună că ceea ce facem nu este inutil, că vom deveni ceea ce visăm să devenim.
E ciudat că oamenii care chiar au reuşit ceva în viaţă nu s-au bazat pe opiniile altora. E vechea poveste cu nu lăsa pe ceilalţi să te doboare spunându-ţi că tu nu poţi face asta, din simplul motiv că ei nu o pot face. Dacă ai încredere în forţele tale, vei izbăvi.
A iubi pe cineva cu adevărat înseamnă a trece peste tine însuţi. Necondiţionat. A te îndrăgosti de cineva nu înseamnă a iubi. Dragostea trece, iubirea rămâne, deşi este un sentiment atât de rar, încât cu greu poate fi identificat din exterior între toate cuplurile pe care tu le cunoşti. Spun asta pentru că iubirea ţine de intimitate, dragostea este creată ca să o scoţi în lume. Cu dragostea te afişezi, asemenea unei rochii strălucitoare care atrage toate privirile invidioase ale invitaţilor de la petrecere. Dragostea e o haină pe care o îmbraci atunci când ieşi în oraş. Ce contează că el te-a înşelat cu alta acum o lună? E îndrăgostit de tine şi tot acasă se întoarce. Ce contează că-l urăşti pentru faptul că nu-ţi spune în fiecare zi cât de frumoasă eşti sau preferă să se uite la meci, decât să iasă cu tine la o cafea, aşa, din senin, fără un motiv anume, fără să fie aniversarea voastră sau altă ocazie? Dragostea e cea care vă ţine împreună atunci când ieşiţi în grup, cu prietenii voştri, e cea pe care o arătaţi.
De câte ori ţi s-a întâmplat să auzi despre un cuplu, soţ şi soţie, buni prieteni de-ai tăi că divorţează? Adică, ai rămas perplex, pentru că erau de 8 ani împreună, de doi ani căsătoriţi, se iubeau nebuneşte – cel puţin aşa vedeaţi voi toţi, cei din jurul lor – iar dintr-o dată auzi că se despart. Cum, de ce, de când? Exact, dragostea pe care ei o afişau nu era totuna cu iubirea ce-i „lega” atât de strâns. (s-a oprit, privind spre mare, unde un yacht de mici dimensiuni se apropia de ţărm)
Iubirea e acel lucru care ţine de intimitate, intimitate care se poate extinde cel mult la doi. Da, numai voi doi ştiţi despre iubirea dintre voi. Ea nu ţine de ce se întâmplă acum, de ce a fost sau de ce va fi, nu este variabilă, ea există sau nu. Iubirea nu poate fi explicată în cuvinte, nu poate fi exprimată prin vorbe sau şoapte, ea poate fi doar simţită de celălalt şi viceversa. Iubirea nu o poţi opri, dragostea da, pentru că cea din urmă nu există ca stare de fapt.
Iubirea nu se manifestă pe Facebook, nu se defineşte printr-un relationship status, nu transcende prin pozele de la mare de astă vară, ea nu poate fi văzută de altcineva, pentru că acel altcineva nu o înţelege. Iubirea nu se alimentează cu cadouri materiale, cu petreceri surpriză, inele cu diamant sau călătorii în Bahamas. Nu o poţi defini cu „ai văzut ce maşină i-a luat de ziua ei, cum naiba să nu o iubească?”
(A sorbit din nou din ceaşca de cafea. Soarele era aproape de mijlocul cerului şi strălucea puternic deasupra mării. Şi-a scos ochelarii de soare şi i-a pus pe nas)
Ştii care e problema? Mulţi se miră că mariajul bunicilor lor a ţinut 50 de ani. Cum de e posibil, se întreabă? Era o vorbă, pe care am auzit-o de la cineva – pe vremea noastră, când un lucru se strica, nu îl aruncam la gunoi şi cumpăram altul nou, încercam să-l reparăm. Bine, în condiţiile în care putea fi reparat. Acum, la orice semn de stricăciune, îl aruncăm la coş, cumpărăm altul nou, că doar sunt destule…
Bun, iubirea ca iubirea, dar ce facem cu munca? Spuneaţi că mulţi dintre noi muncim o viaţă, ca să ne plătim datoriile, nu muncim de drag, nu facem ceea ce ne place.
Dacă ar face toţi ceea ce le place, atunci am fi cu adevărat originali. Copiem şi ne conformăm. O slujbă nu trebuie să fie un scop în sine, ci mijlocul prin care tu aspiri la o viaţă mai bună. Ceea ce faci zi de zi nu trebuie să se numească muncă. Ştiu că sună complet anapoda, ştiu că ai auzit de mii de ori „fă ce-ţi place”, dar de atâtea mii de ori ai făcut „ce trebuie”.
În urmă cu mulţi ani, când fiul meu îşi căuta de muncă şi mergea pe la tot felul de interviuri, mă tot bătea la cap că este întrebat „unde se vede peste cinci ani?”. I-am spus şi lui atunci şi îţi spun şi ţie acum, este cea mai tâmpită întrebare pe care o poţi pune unui om. Nu e ca şi cum îl întrebi, unde vei fi mâine la ora 5, iar el îţi răspunde, la restaurant Pescăruş savurând o ciorbă de peşte. Nu. E o situaţie cretină. Imaginează-ţi că te afli într-o cafenea, la a doua întâlnire, cu o domnişoară foarte frumoasă, cu care ai început de o săptămână o idilă. Dintr-o dată, ea te întreabă, auzi, raportându-te la noi, tu unde te vezi peste cinci ani?
Am râs amândoi cu poftă. S-a ridicat de la masă şi mi-a propus să ieşim la o plimbare pe plajă. Nu era foarte cald, iar vântul de iunie te îndemna parcă să adormi la umbra unui palmier cu o carte pe burtă. Am coborât pe plajă şi am mers tăcuţi câteva sute de metri. Mai demult, mi-a zis că plimbările în linişte, doar tu cu tine însuţi, te ajută să-ţi recapeţi firul gândurilor, să cântăreşti decizii, să înaintezi.”

Am gasit aceasta poveste intamplator.. Nu pot decat sa-i multumesc celui care a transmis (http://tecuceanu.ro/) prin aceste randuri tot ceea ce traim majoritatea azi.. Unii recunoscand, altii nu..
Ma intreb cati dintre noi se regasesc aici? 
Cati din noi au simtit un gol in stomac citind aceste randuri?

19 noiembrie 2012

Reparam sau aruncam?

Statistic, aproximativ jumatate din cuplurile casatorite vor ajunge la divort, indiferent daca au sau nu copii - o perspectiva destul de sumbra pentru zilele noastre.
Este mai simplu ca oricand sa divortezi acum, fata de alte vremuri cand procedura era asa de complicata incat de groaza ei reconsiderai decizia. Multe religii nu mai critica divortul ca odinioara asa ca nici din acest punct de vedere nu mai exista o frana.
Totusi in ceea ce ma priveste, sunt total impotriva divortului.. Unii, trecuti prin aceasta experienta, ori in viata de cuplu ori cu parinti divortati, ar spune ca habar nu am cum e sa traiesti intr-un mediu plin de certuri sau scandaluri. Da, nu am trecut prin asta (sper sa nu trec niciodata) si din fericire am parte de parinti ca cei din imaginea de mai sus, care de 30 de ani impart si bune si rele impreuna, ba chiar uneori am impresia ca sunt mai indragostiti unul de celalalt mai mult decat altii la 18 ani..
De fiecare data cand intalnesc pe strada, batranei tinandu-se de mana, zambesc! Si de fiecare data imi spun in gand ca asta e viata pe care o vreau si eu.. Sa ma plimb de mana, cand voi avea varsta lor, cu cel care imi este sot, tatal copiilor mei, prieten si nu in ultimul rand sprijin.  Cred in acelasi timp ca unul din secretele unei casnicii frumoase si trainice este sentimentul de admiratie pentru cel de langa tine.. pe langa dragoste si respect. 
In momentul in care aceasta dispare incepe declinul si regretul.. Cu siguranta fiecare din noi a simtit la un moment dat si si-a dorit chiar si pentru o clipa, un fel de functie "Undo/Sterge" in viata lor, nu doar in computerul personal. Un truc magic care sa-ti permita sansa sa refaci orice actiune gresita, sau sa alegi altceva decat ceea ce ai ales.. In timp ce unii isi doresc o astfel de sansa, altii au ales sa o integreze direct in propria viata, hotarand sa nu-si mai asume nicio responsabilitate, alegand sa schimbe sau sa arunce orice lucru de care s-au plictisit. Orice, pentru vesnicul "bine"! Partea trista este ca acest "bine" omoara toate conceptele si principiile cu referire la fidelitate, loialitate, devotament, altruism.
Citisem candva, intamplator, urmatoarea idee: "E mult adevar in spusele batranilor. Nu avem cum sa ducem la pubela nici trecutul, nici tara, nici planeta. Putem doar sa invatam din greseli si sa incercam sa ne croim viitorul mai aproape de ceea ce ne dorim cu adevarat si ni se potriveste mai bine. Si totusi, de faptul ca am inlocuit carutele cu automobile si am scapat de WC-ul din fundul curtii nu se vaita nimeni. Se numeste progres si ne face, pe majoritatea un pic mai fericiti.
Ne-am obisnuit, majoritatea, sa cumparam un televizor nou, in cazul in care cel vechi se strica. Pe cel vechi il dam cuiva fara posibilitati materiale sau il ducem la casa de la tara.. si chiar daca il reparam cumva, consideram ca, din moment ce s-a stricat o data, e clar ca aparatul respectiv ne-a tradat increderea. Deci, trebuie inlocuit.
Astazi, e o moda sa divortezi.. Daca nu o faci, nu esti in trend.. La televizor/radio/ziare numai despre asta se povesteste.. incat am ajuns de-a dreptul saturata si in acelasi timp dezgustata de astfel de stiri. Nu mai spun ca genul acesta de stiri te fac sa te gandesti daca mai merita oare sa faci un astfel de pas? Pentru ce sa te mai casatoresti? ...aaa, da! Ca sa divortezi si sa fii in trend!
Din pacate, copiii sunt cei care au cel mai mult de suferit. In ceea ce ma priveste cred ca daca esti parintele ce nu ia copilul in custodie, inseamna ca, intr-un fel, divortezi si de copilul tau. Daca tu esti cel care il ia, vei avea onoarea sa vezi in fiecare zi efectele provocate asupra copilului, in urma divortului. 
Un divort fara traume este cu siguranta o legenda. In plus, ideea de a alege, a copilului, cu care dintre parinti sa locuiasca, pur si simplu imi repugna. Cum sa-l pui sa aleaga? De ce sa desparti doi frati, pentru ca tu ca parinte nu ai fost in stare sa-ti gestionezi bunul mers al relatiei? Dar cum poti tu ca parinte sa alegi si sa accepti doar unul dintre copii? Un egoism dus la extrem in care legea este principala vinovata.
În multe dintre bisericile-fortificate ale saşilor existau odinioară, se pare, "temniţe ale împăcării", adică încă­peri special amenajate în care erau închise cuplurile care doreau să divorţeze.
"Cum sa divortati?! Dacă sunteţi absolut siguri, atunci trebuie să treceţi o încercare: pe cea din temniţa împăcării" – aşa se poate să le fi spus, în urmă cu câteva sute de ani, preoţii din Slimnic sau Biertan conaţionalilor lor saşi care vroiau să pună capăt căsniciei. Iar vorbele lor şi zilele petrecute la "carceră" de cuplurile cu probleme nu au rămas fără ecou, aşa că vreme de vreo patru sute de ani, divorţurile în rândul saşilor au fost puţine. Atât de puţine încât să le numeri pe degetele de la o mână, spun legendele locului.
"Camera împăcării", "tem­niţa împăcării", "camera divorţului" - acestea sunt trei dintre denumirile ce se re­găsesc în legendele sibiene atunci când vine vorba de bisericile - fortificate din zonă. În spatele acestor denumiri se ascund legende pe cât de interesante, pe cât de bune de urmat dacă e să ne luăm după statistica divorţurilor din ultimii ani.
"


Concluzia este una cat se poate de simpla si clara: "Istoria, este o analiza a trecutului cu scopul de a întelege prezentul si de a ne calauzi comportamentul în viitor."
Istoria ne invata multe, cu conditia sa pricepem invataturile ei!